IMPORTANT! Cum TREBUIE ALES numele COPILULUI, când și de ce SE PUNE

Facebook
IMPORTANT! Cum TREBUIE ALES numele COPILULUI, când și de ce SE PUNE

Din vechime numele aveau o însemnătate deosebită pentru comunicarea și înțelegerea dintre oameni, dat fiind faptul că ele jucau rolul acelor elemente prin care se făcea cunoscută declarația persoanelor, animalelor și a obiectelor.

Numele în Vechiul Testament
În Vechiul Testament vedem cum omul, ca desăvârșire a creației, din prima clipă poartă un nume deosebit, care arată individualitatea și unicitatea sa, iar prin acesta se distinge de celelalte persoane care se află împreună cu el. Creatorul îl numește pe întâiul creat ADAM, după numele său, iar acesta dă nume animalelor și femeii sale.

La început iudeii puneau nume pruncilor imediat după nașterea lor, mai târziu însă le puneau nume în a opta zi de la naștere. A opta zi, când se puneau numele, era legată cu tăierea-împrejur. În antichitate această practică era folosită de egipteni și etiopieni, de la care au luat-o și evreii. Tăierea împrejur este o practică religioasă care a fost poruncită de Însuși Dumnezeu, pentru a constitui un semn văzut al fiecăruia care aparține lui Dumnezeu, precum și al legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu Avraam. Legătura dintre tăierea-împrejur iudaică cu punerea numelui arată, poate, marea însemnătate pe care o dădeau și iudeii numelui și importanței lui pentru viața omului.

Numele în învățătura creștină

Însemnătatea numelui omului a fost preluată și de Creștinism, care a evidențiat-o și a promovat-o, descătușând-o din legăturile sufocante ale spațiului și timpului lumii prezente și așezând-o în dimensiunea ei eshatologică.

Când se dă numele?

Numele, potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe, se dă în a opta zi de la nașterea pruncului. De ce? În descoperirea biblică numărul „șapte” este simbolul lumii pe care a creat-o Dumnezeu „bună foarte”, a lumii care s-a stricat din pricina păcatului și s-a predat morții. A șaptea este ziua în care Creatorul S-a odihnit și a binecuvântat-o; este ziua care exprimă bucuria și veselia omului pentru creație, ca și comuniune cu Dumnezeu. Cu toate acestea, ea este o întrerupere a lucrării, iar nu adevăratul ei sfârșit.

De ce se pune numele în a opta zi?

Biserica rânduind punerea numelui în a opta zi, vrea să-l facă pe pruncul născut părtaș acestei noi realități și să arate în el evoluția dinamică a prețioasei vieții umane, al cărei sfârșit este Împărăția Cerurilor. Aici vedem că Biserica îl consideră pe pruncul care abia s-a născut ca pe un om deja integral, îl abordează cu aceeași purtare de grijă, așa cum îl abordează pe fiecare om. Numele omului îi dă identitate ca persoană și adeverește unicitatea lui. De aceea se și îngrijește să-i dea nume.

Pruncul nu este considerat în mod simplu om, în general și nedeterminat, nici ca purtător al unei firi abstracte și impersonale. Într-adevăr este mișcător faptul că, cu mult înainte de a se recunoaște la copii drepturile omului, înainte chiar de a fi întemeiate organizațiile mondiale de protecție a copiilor, Biserica, aplicând de veacuri practica filantropică a ei, oricât de trecută cu vederea este, față de toți oamenii, prin rugăciunea punerii numelui, mărturisește unicitatea acelui copil și recunoaște darul dumnezeiesc al personalității lui.

Rugăciunea punerii numelui

Rugăciunea se numește astfel pentru că, prin binecuvântarea pe care o dă Biserica copilului, la opt zile după nașterea sa, îl cheamă pentru prima dată cu numele său personal. Aceasta se întâmplă nu fiindcă că este pentru prima dată când Biserica îl binecuvintează și se roagă pentru el – deja asta s-a întâmplat în prima zi – ci fiindcă rugăciunile din prima zi se adresează mai ales mamei și în al doilea rând copilului. Acest nume îl va purta în toată viața sa și cu acest nume va intra, în cele din urmă, în așteptata Împărăție a lui Dumnezeu, al cărei prototip este această zi a primirii lui (a numelui).

Ceea ce face rugăciunea este să se izbutească scopul omului, care este unirea sa cu Dumnezeu. De aceea nu trece cu vederea să exprime cererea includerii sale în Biserică și a desăvârșirii prin împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Numai ca mădular al Bisericii, care se va face prin Botez, copilul va depăși dezintegrarea pricinuită de păcat. În felul acesta se arată vădit că rugăciunea punerii numelui țintește Tainele Botezului și a Mirungerii, precum și la participarea omului la Dumnezeiasca Euharistie.

Slujba punerii numelui

Rugăciunea este inclusă în cadrul larg al Slujbei punerii numelui, care se săvârșește la biserică sau acasă. Preotul îl primește pe copil nu în naos, ci în pronaos. Acolo săvârșește și slujba. Originea acestei rânduieli se poate afla în practica Bisericii primare, când ceremoniile de dinaintea Botezului nu se făceau în biserică, ci în curtea agheasmatarului. După citirea rugăciunii punerii numelui, despre care am vorbit, preotul binecuvintează gura, fruntea și inima copilului.

Acesta se face nu numai ca să fie binecuvântate aceste părți concrete ale trupului, ci mai ales funcțiile lor corespunzătoare: cuvântătoare (gura), cugetătoare (fruntea) și dătătoare de viață (inima). Astfel copilul, ca o entitate întreagă psihosomatică, este predat, în adevăratul sens al cuvântului, lui Hristos. Acesta este motivul pentru care în continuare se cântă și troparul praznicului Întâmpinării Domnului: „Bucură-te, cea plină de Har, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”.

Astăzi, de multe ori, din diferite pricini, din neștiință sau din nehotărârea părinților pentru numele pe care trebuie să-l dea copilului sau din alte motive practice, punerea numelui coincide cu Slujba Botezului, scrie marturieathonita.ro.



Vezi comentariile
loading...




Lasa un comentariu (spam-ul si limbajul ofensiv vor fie sterse!)