CUTREMURĂTOR! Iată ce pățești dacă JUDECI PE ALȚII! Vezi AICI..

Facebook
CUTREMURĂTOR! Iată ce pățești dacă JUDECI PE ALȚII! Vezi AICI..

Firea omenească este socotită bolnavă atunci când lipseşte din ea harul dumnezeiesc, care desăvârşeşte şi susţine toate, de vreme ce „pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le plineşte”. Acest lucru este subliniat şi de Domnul nostru atunci când spune: „Căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Însă, în afară de prezenţa harului, este neapărat necesară şi intenţia şi împreună-lucrarea omenească, în acord cu canoanele morale ale raţiunii şi cu dumnezeieştile porunci, care vor provoca intervenţia dumnezeiască.

 

Omul care judecă cu uşurinţă o face întrucât s-a obişnuit în mod greşit să cerceteze mai degrabă faptele şi gândurile străine decât pe ale sale. El a uitat cuvintele Scripturii, care spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, şi: „Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi”.

 

Obişnuinţa atât de comună a judecării cuvintelor şi faptelor este o boală sufletească, ce provine din învârtoşarea puterii cuvântătoare (raţionale) a minţii, învârtoşare care este mai curând născută de egocentrism.

Întoarcerea spre sine, care este însoţită de osândirea de sine, este considerată absolut necesară pentru diagnoza şi conştientizarea propriilor noastre greşeli şi erori. Canonul şi dogma necesară a vieţii este legiuirea evanghelică, fără de care omul nu se poate pune pe picioare. „Legea duhului vieţii” (Romani 8, 2), care este în stare să ne slobozească de moartea în care ne-am prăbuşit, ne trasează noi căi de viaţă. Dragostea uneşte „cele despărţite întru unul”, creează o legătură, o comuniune. Ne învaţă că „datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţii noştri” (1 Ioan 3, 16) şi „purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6, 2) şi „toate ale voastre cu dragoste să se facă” (1 Corinteni 16, 14).

Necunoaşterea învăţăturii evanghelice îngăduie înrâurirea iraţionalului şi îndepărtează harul dumnezeiesc. Întrucât omul nu posedă cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu a ajuns încă la luminare, se înşală în judecăţile sale. De aici începe „îndreptăţirea” lui „de ce?”, „dacă” şi al lui „oare?”, şi pornesc osândirea, împotrivirea, neascultarea, ura şi, în general, răutatea.

Desfiinţarea tuturor acestor răutăţi o poate dărui Domnul nostru prin cuvântul Lui: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34), şi: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35). Cel care s-a îngrijit să ţină legea iubirii evanghelice, după porunca Domnului nostru, se izbăveşte de răutatea atotcuprinzătoare. Atunci, nici nu judecă, nici nu unelteşte, nici nu face răul şi se izbăveşte fără o străduinţă specială de omul cel vechi şi de toată legea pervertirii, de vreme ce dragostea pe toate le pune în rânduială.

Gheronda Iosif Vatopedinul


Sursa: Dialoguri la Athos, Editura Doxologia.




Vezi comentariile
loading...




Lasa un comentariu (spam-ul si limbajul ofensiv vor fie sterse!)